Realitatea CREDINȚEI

Aveam aproximativ cinci ani când tatăl meu m-a dus cu el în oraș, unde trebuia să cumpărăm ceva ce nu se găsea în satul în care locuiam. Mersul la oraș era o plăcere pentru mine. Tot ce vedeam era încântător, total diferit de ceea ce eram obișnuit să văd. După ce am cumpărat ce trebuia, am mers la autogară. În timp ce așteptam să ajungă autobuzul, mă uitam curios la mașinile care treceau pe stradă, fără să-mi dau seama ca tatăl meu a plecat de lângă mine să întrebe ceva la ghișeul de informații. După câteva secunde, mi-am dat seama că sunt singur și, plin de spaimă, m-am văzut înconjurat de multă lume pe care nu o cunoșteam. Preț de câteva clipe, m-am uitat in toate părțile, întrebându-mă unde era tatăl meu. O fi plecat fără mine? M-a lăsat singur în acel oraș? Nu se putea! Doar eu urmărisem toate mașinile care au trecut și printre ele nu fusese nici un autobus. În acel moment de îngrijorare m-am gândit: „Este tatăl meu. El nu mă lasă singur și nu ar pleca fără mine”. Acel gând m-a liniștit puțin iar tatăl meu a apărut. Încrederea în faptul ca tatăl meu nu m-ar lăsa singur m-a ajutat să-mi înving frica, mi-a dat credință.

Ce este credința?

Biblia Chouraqui definește încrederea ca un atașament. „Atașamentul este substanța a ceea ce se așteaptă” (Evrei 11:1) iar în Dicționarul Explicativ al Limbii Române apare ca afecțiune (puternică și durabilă) față de cineva sau de ceva.1 Îmi place definiția încrederii ca un atașament sănătos foarte puternic, o uniune între căutarea sensului și scopului ființei umane cu răspunsul pe care-l dă Dumnezeu la aceas- tă căutare.

Noua Traducere în Limba Română spune: „Credinţa este o încredere în lucrurile nădăjduite, o certitudine cu privire la lucrurile nevăzute”.2 Această versiune definește credința ca încredere, ca pe o convingere care depășește limitele care se pot atinge cu simțurile. Înseamnă a te încrede în ciuda unui lucru și nu datorită lui.

Intrarea păcatului în această lume a împiedicat o relație directă a omului cu Dumnezeu. Condiția noastră biologică a fost limitată la cinci simțuri întro lume în patru dimensiuni. Ne aflăm în carantină până când virusul păcatului va fi eliminat. De aceea, nu Îl putem vedea pe Dumnezeu, nu îi putem vedea pe îngeri și nici pe demoni. Această realitate sau dimensiune devine „supranaturalul” pentru noi. Nu mai este la îndemâna simțurilor noastre. Pentru a avea acces la acesta, avem nevoie de darul credinței. Substanța acestei credințe este existența lui Dumnezeu și tot ce implică aceasta: a avea convingerea că există chiar dacă nu Îl putem vedea, cu speranța că într-o zi toate vor reveni la starea lor inițială: o relație directă, fără intermediari.

Trăirea practică a darului credinței schimbă existența noastră. Nu mai trăim prinși în lumea simțurilor și a celor patru dimensiuni, ci în umbra realității lui Dumnezeu. Descoperirea lui Dumnezeu prin Biblie ne dă indicii despre faptul că Dumnezeu se relaționează cu realitatea noastră în mod constant. Unul din aceste momente l-a experimentat tânărul ucenic al lui Elisei care, extrem de speriat și prins în realitatea simțurilor sale, a întrebat: „Ah, domnul meu, cum vom face?” Dar Elisei avea experiența credinței. În rugăciune, i-a cerut Domnului o surpriză pentru acel tânăr: „Doamne, deschide-i ochii să vadă” (1 Împărați 6:15, 17). Atunci, tânărul ucenic a avut acces la dimensiunea „supranaturală” și i-a văzut pe îngerii lui Dumnezeu pregătiți pentru apărarea sa. Pentru un moment, credința a fost trăită în acea manifestare.

Credința împărtășită

Cea mai importantă incursiune a lui Dumnezeu în carantina noastră a fost întruparea Domnului Isus. Atunci a început numărătoarea inversă pentru terminarea acelei perioade și pentru a avea din nou acces la alte dimensiuni. Ochii noștri vor fi deschiși pentru totdeauna. Nu vom mai avea nevoie de darul credinței.

Dar până atunci, sensul și scopul existenței noastre este legat de acesta. În mod surprinzător, credința nu se poate trăi de unul singur, ci dă naștere unui sentiment de solidaritate. Creează atașament între persoanele care o împărtășesc. Permite comuniunea. Pe parcursul istoriei biblice, observăm din nou și din nou experimentarea credinței în familiile celor care s-au legat cu încredere totală de Dumnezeu. Iată câteva exemple: Noe, Avraam, Moise și David, împreună cu familiile lor și alte personaje biblice alcătuiesc metanarativa biblică, compusă din multe mini-relatări care ne permit accesul la experiențele de credință trăite în diferite comunități.

Credința, prin Isus, transcende limitele familiilor biologice și alcătuiește o mare familie: „Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă” (Matei 12:50). Toți aceia care au credință în această realitate supranaturală alcătuiesc o mare familie. Este cea mai bună definiție pe care o dă Isus bisericii: o familie mare, formată din mici familii biologice. De aceea, în Noul Testament găsim din nou și din nou următoarea expresie: „biserica din casa lui…”3. Toate căminele care au credință sau împlinesc voința Tatălui ceresc sunt o biserică.

Credința în sânul familiei

De ce trăirea credinței este legată de familie? Deoarece familia este mediul în care găsim atașament și încredere, cele două definiții ale credinței pe care le-am văzut la început.

În primul rând, atașamentul se formează între două persoane care se unesc prin dragoste.

Ele aleg în fiecare zi să aibă încredere reciprocă și așa se creează o unitate solidă. Noua familie funcționează prin dragoste, care este esența caracterului lui Dumnezeu. Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât mai mult ne atașăm unul față de altul. În acest fel, familia crește din punct de vedere calitativ și, în cele mai multe cazuri, cantitativ.

În al doilea rând, cei care formează familia se încred unul în celălalt. Cu cât ne încredem mai mult în Dumnezeu, cu atât mai mult învățăm să ne încredem într-o formă sănătoasă unul în celălalt. Această încredere ne pune în fața harului lui Dumnezeu și a lucrării Duhului Sfânt și produce: dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, generozitatea, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Ga- lateni 5:22, 23, NTLR).

Credința la răscruce

Evanghelia lui Marcu prezintă întâlnirea unui tată cu Isus. Fiul lui suferea și pe tatăl îl durea să-l vadă în acel stadiu. Auzind zvonuri despre un Om care spunea lucruri minunate și făcea minuni, s-a hotărât să meargă la El, îndoielnic dar plin de speranță, în căutarea unei rezolvări disperate. S-a apropiat de Isus și cu o sinceritate dureroasă i-a spus: „«Dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi și ajută-ne». Isus a răspuns: «Tu zici: ‚Dacă poți!’. Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!» Îndată, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!»” ( Marcu 9:22-24).

Toți avem probleme cu atașamentul și încrederea. Cu alte cuvinte, tuturor ne este greu să ne trăim credința. Ne mișcăm între a crede și a nu crede, între credință și îndoială, între afecțiune și răceală, între încredere și lipsa ei. Trăim în mod constant această tensiune. Am învățat că adevărul este realitatea pe care o putem atinge, ceea ce putem percepe prin simțurile noastre și ceea ce nu se poate experimenta nu există. Acceptând teoria aceasta, nu credem în supranatural, ne gândim că nu există nimic în afara simțurilor noastre și ne îndoim de existența lui Dumnezeu în multe momente grele ale vieții noastre. În acest fel, condiționăm realitatea Lui la circumstanțele noastre personale sau Îi cerem ajutor disperat când am consumat orice altă resursă disponibilă.

In acest context, ecoul cuvintelor lui Isus adresate către acel tată ne spune: „Toate lucrurile sunt cu putință celui ce crede!”. Pentru omul care trăiește credința, nu este nimic imposibil. Cuvântul Domnului ne pune la dispoziție câteva resurse esențiale pentru cultivarea și dezvoltarea credinței: studiul Bibliei, rugăciunea, participarea la întâlnirile de laudă ale bisericii, relațiile de prietenie, părtășia din familie:

Studiul Bibliei. Este un izvor nesecat de resurse despre familii care au trăit prin credință, care au experimentat minuni în contexte diferite ale vieții lor, ghidați de principiile de atașament și încredere. Studiul personal și împărtășirea ideilor cu ceilalți membrii ai familiei ne vor îmbogăți și ne vor ajuta să înțelegem Cuvântul. Să facem o lectură diferită a Bibliei în următoarele douăsprezece luni!

Rugăciunea. Trăim într-un context saturat de stimuli și activități care fac aproape imposibil să ne rugăm împreună în familie. Pare dificil sa găsim timp pentru rugăciune. Însă atunci când ne rugam cu o inimă sinceră, ne transpunem în perspectiva pe care Dumnezeu o are asupra circumstanțelor, a persoanelor și a lucrurilor care ne înconjoară. Haideți sa investim în cultivarea obiceiurilor care sa ne conducă la rugăciune, de exemplu, un jurnal. Este o formă diferită și creativă de a trăi conștienți de prezența lui Dumnezeu în viețile noastre.

Participarea la întâlnirile de laudă ale bisericii. Este adevărat că, o data cu trecerea timpului, mersul la biserică poate deveni rutină. Propuneți-vă să mergeți în vizită la o biserică apropiată din când în când. Vizitează persoanele cu „multă tinerețe acumulată” din biserica ta și ascultă experiențele lor de credință. Organizează în biserica ta o după-amiază de laude și cântați împreună imnurile și cântările care v-au atins la suflet cel mai mult.

Părtășia din familie. A petrece timp în familie înseamnă a cultiva credința, pentru că se dezvoltă atașamentul și încrederea. În zilele noastre, dacă în mod conștient nu ne luăm timp pentru a petrece împreună, nu o să o facem niciodată. Interesează-te cum se simt membrii familiei tale, ieșiți împreună în natură, mergeți în locurile dorite, alcătuiți o listă cu țeluri în comun în scris și împliniți-o.

Acum, dar, rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Corinteni 13:13). Dragostea este esența caracterului lui Dumnezeu și sursa unei credințe adevărate, bazate pe atașament și încredere.

 

1 Consultat: 4 ianuarie 2017.
2 Evrei 11:1.
3 Romani 16:5; 1 Corinteni 16:19; Filimon 1:2.

 

Întrebări pentru meditație și discuție

  1. In relația de cuplu, alegi să crezi în partenerul tău în fiecare zi? Ataşamentul vostru are ca rezultat dragostea? Supuneți în fiecare zi ataşamentul vostru voinței Tatălui Ceresc?

  2. Ca familie, aveți încredere în Dumnezeu în ciuda faptului că sau din cauză că? Ai încredere în partenerul tău de viață si în copiii tăi? Încrederea în Dumnezeu şi în membrii familiei tale produce dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, generozitate, credinţă, blândeţe, înfrânare?
  3. Ce pot face pentru a încuraja creşterea credinței în biserica în care particip în fiecare săptămână? Cum îi pot ajuta pe frații mei să rămână în credință?

COMENTARIOS

Se reserva el derecho de aprobar, ocultar o excluir comentarios que sean ofensivos y que denigren la imagen de cualquier persona o institución. No se responderán consultas sobre este asunto. Serán aceptados en este espacio solo comentarios relacionados a noticias y artículos y no anuncios comerciales. Por favor, mantenga todos los comentarios respetuosos y corteses con los autores y con otros lectores.

Author Stefan Albu, Pastorul bisericii Urgell Barcelona, Uniunea Adventistă Spaniolă